Displazia de şold reprezintă o dezvoltare anormală a șoldului cu apariţia unor defecte la nivelul capsulei, extremităţii proximale a femurului şi acetabulului, diagnosticarea la timp şi aplicarea corectă a tratamentului duc la reversibilitatea modificărilor anatomice. Aceste modificări la nivelul articulaţiei coxo-femurale pot fi descoperite încă de la naştere sau mai târziu, pe parcursul dezvoltării copilului. Pot fi afectate concomitent ambele articulaţii ale şoldului sau numai un singur şold.

Această afecţiune poate avea mai multe forme, ea fiind cunoscută în literatura pediatrică şi ca maladie luxantă, displazie luxantă de şold, displazie de dezvoltare a şoldului (DDS), denumire care în prezent este cel mai aproape de patogenia afecţiunii.

Este o afecţiune care diagnosticată precoce şi care prin aplicarea metodelor de terapeutică simplă, va avea rezultate bune, dar nedepistată la timp şi fără aplicarea unei măsuri de tratament, în timp va duce la agravarea displaziei, producându-se luxaţia propriu-zisă şi posibilitatea apariţiei complicaţiilor acesteia.

Această afecţiune are variaţii regionale şi rasiale (la rasa neagră şi la chinezi cazurile sunt foarte rare), în unele ţări frecvenţa ei este foarte ridicată, în timp ce în altele boala este practic inexistentă. Astfel afecţiunea se găseşte cu o frecvenţă mai mare în nordul Franţei, sudul Germaniei, nordul Italiei, iar în restul Europei se întâlneşte cu o frecvenţă medie. În ţara noastră frecvenţa este de 6 cazuri la 1000 de nou-născuţi.

Clasificare

  • Şoldul luxat: capul femural este ieşit complet din acetabul supero-lateral; în perioada neonatală reducerea se obţine prin manevra Ortolani.
  • Şoldul luxabil: capul femural este în acetabul dar poate fi exteriorizat; în timp poate evolua fără tratament către un şold normal sau către o luxaţie ireductibilă în lipsa unui tratament adecvat.
  • Mai există o variantă, şoldul subluxabil, dar care este dificil de diagnosticat clinic, neavând criterii obiective.
  • Foarte rar poate apărea luxaţia încă de la naştere, care se constituie în perioada embrionară de organogeneză, luxaţie care poartă numele de luxaţie teratologică.

Rata de apariţie este mai mare la sexul feminin decât la sexul masculin (rata este de 4:1 – 6:1) cu menţiunea că la baieţi se manifestă o formă mai gravă a malformaţiei.

Localizarea bilaterală este mai rară (20 % din numărul total de cazuri), cea unilaterală fiind mai frecventă (80 % din cazuri). Șoldul stâng este cel mai des interesat decât cel drept (fătul are tendinţa în general de a se plasa cu spatele spre partea stângă a mamei, iar în aceasta situaţie coapsa dintre sacrum este forţată să se poziţioneze în flexie şi adducţie, ceea ce duce la o creştere a riscului de excentrare). Apare mai frecvent la primul nou-născut şi la copiii născuţi în prezentaţie pelvină.

Etiopatologie

Displazia de șold reprezintă o multitudine de modificări anatomice articulare, apărute în urma unei dezvoltări defectuoase sau opriri în dezvoltare a şoldului. Apariţia acestor modificări poate avea loc în viata embrionară şi pot continua până la vârsta copilăriei.

S-a constatat că există mai mulţi factori care pot fi responsabili de producerea malformaţiei luxante a şoldului, şi anume:

  •  Factorul genetic → în care este inclusă displazia acetabulară.
  •  Factorul hormonal → se presupune că există o posibilă relaţie între hormonii materni (relaxina) care traversează placenta şi care induc laxitatea ligamentelor capsulei articulare (hiperlaxitatea capsulei-ligamentară).
  • Malpoziţia intrauterină şi factori mecanici → prezentaţie pelvină; oligohidramnios.
  • Factori de mediu postnali/posturali → înfăsarea tip “mumie” ce constă în hiperextensia coapselor  nou-născutului cu membrele inferioare paralele, strânse, cu un scutec ghemuit  între coapse; deflectarea bruscă (Salter a demonstrat că hiperextensia unei articulaţii duce la ruperea etanşeităţii articulare, cu intrarea aerului în capsula articulară).

În timp s-au elaborat mai multe teorii cu privire la etiopatogenia acestei malformaţii:

1)   Teoria traumatică – este cea mai veche teorie patogenică elaborată de către Hipocrate; aceasta incriminează traumatismul intrauterin, traumatismul obstretical şi naşterea pelvină; nu poate explica hipoplazia cotilului şi a capului femural care există încă din viaţa intrauterină.

2)  Teoria inflamatorie Sedillot – presupune apariţia luxaţiei consecutive unei hidartroze a şoldului.

3)  Teoria musculară – consideră că prin extensia bruscă şi forţată a muşchiului psoas după naştere, determină luxaţia capului femural, în condiţiile în care în perioada intrauterină muşchiul psoas este relaxat.

4)  Teoria antropologică Le Damany – se bazează pe faptul că poziţia bipedă produce modificări de statica ale bazinului, ce produce hipoplazia cotilului şi o orientare defectuoasă a acestuia;  nu poate explica incidenţa foarte scazută a cazurilor la rasa galbenă şi neagră.

5)  Teoria opririi în dezvoltare a articulaţiei şoldului – demonstrează că displazia de şold, se datorează opririi în dezvoltare a regiunii coxo-femurale într-un anumit moment al vieţii intrauterine şi care poate fi agravată de factori precum poziţia în flexie şi rotaţia externă a copaselor în viaţa intrauterină sau de diferiţi factori postnatali. Este ce mai acceptată teorie actualmente.

Există şi anumiţi factori de risc ce pot favoriza apariţia displaziei de șold, precum:

  • factorul ereditar, este cunoscut faptul că 50 % din cazurile displazie de șold, au caracter ereditar, posibilitatea de a avea un copil cu această afecţiune fiind de 1/40 pentru părinţii sănătoşi şi de 1/10 dacă unul dintre părinţi, de obicei mama, a suferit de această afecţiune;
  • sexul feminin;
  • fătul care este în prezentaţie pelvină;
  • naşterea prin cezariană, indicată din cauza prezentaţiei pelvine;
  • oligohidramniosul cauzat de o malformaţie renală a fătului sau de ruptura prematură a membranelor;
  • hipertensiunea arterială maternă (preeclamsia, eclamsia);
  • întârzierea de creştere intrauterină a fătului; [12]
  • greutatea mare a fătului la naştere;
  • prezenţa piciorului talus sau oricare altă formă de picior strâmb congenital;
  • torticolisul (statisticile arată că 1/5 copiii cu torticolisuri prezintă malformaţie luxantă de şold);
  • tulburarea tonusului muscular prin hiper/hipotonie a unei jumătăţi a trunchiului;
  • existenţa oricărei alte malformaţii;
  • zona geografică şi rasa;

Cu cât depistarea malformaţiei este mai precoce şi anume în perioada neonatală, cu atât reducerea se realizează relativ uşor, iar prin restabilirea relaţiilor articulare în raporturi normale timp de câteva săptămâni, elementele capsulo-ligamentare îşi recapătă configuraţia lor normală, deoarece ritmul de creştere a nou-născutului este rapid. Dacă dislocarea şoldului persistă, părţile moi şi structurile osoase suferă modificări mai grave, iar luxaţia devine mai greu de redus, iar şansele ca tratamentul aplicat sa aibă un rezulatat pozitiv scad semnificativ.


La naştere, în cele mai multe dintre cazuri sunt prezente doar anumite modificări morfologice, iar luxaţia propriu-zisă se poate produce în lunile care urmează, fără un tratament aplicat corect. Pot fi afectate concomitent ambele articulaţii ale şoldului sau numai un singur şold.

Semne clinice

Semnele clinice ale acestei malformaţii sunt diferenţiate în funcţie de vârsta la care copilul este examinat (înaintea începerii mersului şi după ce copilul începe să meargă). Majoritatea copiilor se nasc doar cu o predispoziţie, un şold displazic, care la manevre asupra acestuia poate deveni uşor dislocabil, cu producerea unui zgomot caracteristic (nu clacment), dar care nu întotdeauna semnifică o luxaţie de şold.

Prin menţinerea unei poziţii corespunzătoare a coapselor, în abducţie şi rotaţie externă, în primele săptămâni de viaţă, va duce la o dezvoltare normală, cu adâncirea corespunzătoare a acetabulului şi întărirea elementelor capsulo-ligamentare ale articulaţiei coxo-femurale.

Examinarea clinică are o deosebită importanţă în perioada neonatală, deoarece examenul radiologic nu oferă date concrete pentru diagnostic (examinarea ecografică este cea mai utilă la această vârstă).

Nou-născuții ar trebui examinaţi de rutină pentru verificarea integrităţii şoldurilor prin manevra Ortolani şi testul Barlow. În cazul copiilor cu “şold cu risc”, chiar dacă la prima examinare a şoldului pare normal, examinările vor fi repetate în prima săptămână de viaţa. ”Șoldul cu risc”, acest termen implică existenţa factorilor de risc, care pot determina apariţia unei displazii de şold. Existenţa a doi factori de risc din totalul acestora, creşte de patru ori riscul apariţiei unei displazii de şold.

– Testul Thomas, pune în evidenţa dispariţia contracturii fiziologice în flexie a şoldului şi genunchiului, punând în evidenţă un şold luxat; copilul în decubit dorsal, cu o mână se apasă anterior pe coapsă şi cu cealaltă mână este ridicată gamba, astfel se obţine uşor extensia coapsei şi genunchiului, uneori chiar hiperextensia;

-Testul Palmen, efectuează o mişcare de rotaţie internă, concomitent cu împingerea spre posterior, coapsa fiind în aducţie; test de provocare a luxaţiei.

Semnele clinice ale sugarului cu luxaţie

Sunt numeroase dar se pot împărţi în două categorii: semne de scurtare a membrului inferior şi semne de hiperlaxitate capsulo-ligamentară.

  1. Semnele de scurtare a membrului inferior sunt reprezentate de către:
  • semnul lui Ombradanne (Galeazzi) ce este evidenţiat la trecerea de la poziţia în decubit dorsal, la cea şezândă arătând lipsa de simetrie dintre cele doua coapse;
  • asimetria pliurilor adductorilor; 
  • înălţimea inegală a pliurilor fesiere;
  • fanta vulvară este orientată oblic în direcţia şoldului luxat; 
  • distanţa dintre creasta iliacă şi marele trohanter este micşorată de partea şoldului afectat; 
  • micşorarea distanţei dintre marele trohanter şi spina iliacă antero-superioară; 
  1.  Semnele de hiperlaxitate capsulo-ligamentară:
  • semnul pistonului (semnul lui Le Damany) reprezentat de perceperea mişcării de piston a marelui trohanter prin imprimării coapsei o mişcare de du-te vino în ax; [13]
  • exagerarea rotaţiei externe sau interne a şoldului (semnul lui Gourdon, semnul lui Lance), copilul plasat în decubit dorsal cu coapsele flectate la 90º pe bazin şi gambele la 90º pe coapse, prin imprimarea unei mişcări spre înăuntru se efectuează rotaţia internă care normal este de 45º, se efectuează şi mişcarea de rotaţie spre în afară, care reprezintă rotaţia internă care normal este tot de 45º; [32]
  •  sugarul poziţionat în decubit dorsal cu membrele inferioare în extensie, mişcarea de adducţie a coapsei are amploare exagerată, coapsa putând atinge regiunea inghinală de partea opusă, limitarea abducţiei (semnul  lui Josserand). 

  Copilul peste un an cu luxaţie (dupa începerea mersului)

In plus faţă de semnele enumerate la sugar, mai există şi alte semne, precum:

  • semnul lui Trendelenburg, la sprijinul pe membrul inferior afectat, bazinul se înclină spre partea sănătoasă, iar trunchiul compensator se înclină către partea afectată;
  • mersul la aceşti copii începe cu întarziere şi este şchiopătat (la vârsta de 15-17 luni apare în luxaţia de şold unilaterală şi la 18-19 luni în luxaţia de şold bilaterală), în cazul în care luxaţia este bilaterală, mersul este legănat, denumit “mers de raţă’’;
  • semne de ascensiune ale marelui trohanter: la copilul în poziţie decubit dorsal cu coapsele flectate la 45º şi având plantele sprijinite pe planul mesei de examinare, marele trohanter în şoldul luxat se situează deasupra liniei Nelaton-Roser, linia care uneşte ischionul cu spina iliacă antero superioară; linia bitrohanteriană nu se mai află paralelă cu linia bispinoasă; metoda triunghiului lui Bryant, obţinerea unui triunghi isoscel care se inversează în luxaţie, atunci când ascensiunea trohanteriană este foarte mare;
  • capul femural este deplasat, se poate palpa sub muşchii fesieri;
  • triunghiul Scarpa concav, fără a se simţi relieful capului femural la palpare.

 Investigații

Radiografia

În primele 3 luni examenul radiografic reprezintă un pericol pentru sugari prin posibilitatea afectării celulelor care au o rată mare de multiplicare. De asemenea, radiografia la această vârstă, nu oferă informaţii suficiente pentru diagnosticul de displazie de dezvoltare a şoldului, deoarece bazinul acestuia este în mare parte cartilaginos, capul femural este la fel, iar raportul dintre cotil şi capul femural fiind dificil de interpretat. Informaţiile edificatoare, se obţin după apariţia nucleului cefalic de osificare a capului femural, după vârsta de  6 luni, odată cu maturarea bazinului cartilaginos şi a proceselor de maturare a elementelor şoldului. O radiografie efectuată după această vârstă, pune de cele mai multe ori diagnosticul. Aceasta poate stabili şi stadiul de gravitate al afecţiunii, dar în acelaşi timp poate furniza informaţii asupra aprecierii evolutive a bolii, sub tratament.

Ecografia

 

Metodă modernă, precisă, neinvazivă de investigare a şoldului, care nu are riscul iradierii pe organele foarte sensibile ale nou-născutului. Aceasta vizualizează în special părțile cartilaginoase din acetabul, cap şi gâtul femural (prezente la sugari).

 

Examenul ecografic efectuat în primele luni, pune diagnosticul de DDS şi permite aplicarea tratamentului precoce, care de cele mai multe ori duce la prevenirea luxaţiei şi vindecarea afecţiunii.

Odată cu dezvoltarea copilului, cu maturarea ligamentelor cartilaginoase şi a proceselor de osificare a şoldului, după vârsta de 6 luni, importanţa diagnosticului ecografic scade în favoarea celui radiologic.

Artrografia

Se defineşte prin introducerea unei substanţe de contrast în capsula articulară. Este indicată în cazul unei luxaţii ireductibile, deoarece poate pune în evidenţă cauza ireductibilităţii (limbus răsturnat, ligament rotund hipertrofic, istm inextensibil), astfel că are valoare şi ca etapă a investigaţiilor preoperatorii, punând indicaţia de reducere sângerândă.

RMN si TC

Sunt metode moderne de imagistică, adesea utilizate. Pun în evidenţă cu o mai mare acurateţe părţile moi şi urmăresc evoluţia sub tratament, prin urmărirea localizării capului femural (înlocuiesc artrografia – minim invaziv).

Tratament preventiv

In această categorie se încadrează profilaxia bolii prin evitarea căsătoriei tinerilor care au antededente familiale de displazie de şold. În timpul sarcinii, gravida nu trebuie să fie supusă eforturilor, trebuie sa evite traumatismele. În timpul naşterii trebuie evitate manevrele care necesită tracţiune pe membrele inferioare şi se evită suspendarea copilului cu capul în jos.

Se va acorda o atenţie sporită asupra prezentaţiilor pelvine, deoarece există posibilitatea de apariţie a unei luxaţii, riscul fiind de 4 ori mai mare decât în cazul naşterii normale.

În primul rând, tratamentul acestei afecţiuni impune o centrare corectă a capului femural în cavitatea acetabulară şi prevenirea deplasării acestuia în timp. Diagnosticarea precoce şi aplicarea tratamentului duc la rezultate foarte bune, în 90-95% din cazuri, copilul se vindecă fără sechele, iar durata tratamentului va fi pe o perioadă mai scurtă.

După instituirea tratamentului, copilul trebuie supravegheat pe parcursul dezvoltării sale, pentru că există posibilitatea ca ea să se vicieze, situaţie care impune reluarea tratamentului într-o formă adecvată.

În primele luni de viaţă, tratamentul şoldului displazic se realizează prin metode ortopedice de centrare a capului femural în cavitatea acetabulară, astfel încât irigaţia sanguină de la nivelul epifizei proximale a femurului să nu fie afectată şi să se asigure condiţiile optime pentru dezvoltarea sprâncenei cotiloidiene.

Astfel, orice nou-născut cu semnul Ortolani pozitiv sau orice sugar care a fost supus unui examen ecografic/radiografic care arată o displazie de şold, va fi tratat prin poziţionarea coapselor în flexie mai mare de 90º , abducţie suficientă reducerii şoldului (nu forţată) şi rotaţie externă. Această poziţie este asigurată de către aparatele de abducţie precum hamurile Pavlik, atela von Rosen, perna trapezoidală Frejka, cel mai frecvent folosite sunt hamurile Pavlik. Aceste aparate trebuie să permită de asemenea mişcări ale şoldului care dezvoltă elemente articulare.

Copiii care vor purta aceste aparate vor fi controlaţi săptămânal, clinic sau ecografic, radiografia fiind interzisă atât de frecvent. O dată pe lună (cel mai des) se efectuează o radiografie de bazin pentru urmărirea stabilităţii şoldului în poziţia de reducere.

Aceste mijloace de abducţie pot fi folosite şi la copiii diagnosticaţi puţin mai târziu, până la vârsta de 5-6 luni, dacă în urma controalelor efectuate după 4-6 săptămâni de purtat aparatul permanent, cu întreruperi doar la schimbat scutecele şi efectuarea igienei, şoldul este stabil la manevrele de abducţie-adducţie uşoare şi se menţine redus. Totuşi flexia acestor copii va fi mai accentuată la început, reducând gradul de flexie a coapselor, astfel că în timp menţinerea în flexie accentuată favorizează dislocarea posterioară a capului femural, situaţie în care este necesară o radiografie de bazin sau un TC al bazinului, fiindcă este greu de apreciat pe o radiografie standard.

Durata menţinerii acestor aparate diferă în funcţie de vârsta la care copilul a fost diagnosticat şi de când s-a inceput tratamentul, astfel că în cazul în care tratamentul a fost început în primele 2-3 luni, durata acestuia va fi între 6-8 săptămâni, în timp ce dacă tratamentul a fost început după 3 luni, durata acestuia va fi mai lungă, până la 3-5 luni. Se urmăreşte după 4-6 săptămâni de imobilizare în aceste aparate reducerea satisfăcătoare şi stabilitatea şoldului, în caz contrar se recomandă întreruperea acestei metode de tratament şi aplicarea tratamentului ortopedic în etape.

Tratamentul ortopedic în etape

Se aplică cazurilor care nu au un răspuns favorabil în urma tratamentului cu aparatele de abducţie, menţionate mai sus, cât şi luxaţiilor depistate după vârsta de 6 luni, şi constă în:

  • tracţiune pe benzi adezive, cu abducţie progresivă şi uşoară rotaţie internă, pentru 2-3 săptămâni;
  • tenotomie de adductori;
  • reducere ortopedică, sub anestezie generală, urmată apoi de imobilizarea în aparat ghipsat. Această metodă are drept scop obţinerea unei reduceri blânde, pentru a evita necroza avasculară a capului femural.

Există mai multe tehnici de extensie (poziţiile reprezentate de flexia coapsei, care evită obstacolul în calea reducerii, ilio-psoasul), tehnica Russel şi tehnica Buck realizează o tracţiune la 45º a coapsei, cu un suport (pilotă) sub coapsă, pentru relaxarea tendonului achilian dar şi pentru relaxarea coapsei, tehnica Bryant realizează o tracţiune a ambelor coapse flectate la 90º  în ax.

Cel puţin 3 săptămâni de extensie sunt necesare, cu control radiografic al coborârii capului femural în acetabul, pentru realizarea tenotomiei directe sau subcutană a adductorilor sub anestezie generală, urmată de o reducere ortopedică şi imobilizarea bazinului într-un aparat chipsat, cu coapsele în flexie de cel puţin 90º şi abducţie care să permită centrarea capului femural în acetabul. Nu se forţează abducţia maximă, existînd riscul de necroză avasculară prin ocluzia arterei circumflexe femurale mediale.

Imposibilitatea reducerii corespunzătoare în condiţiile de mai sus la copiii sub un an, dar şi la majoritatea prezentaţi peste vârsta de un an, în cazurile cu şold instabil sau cu luxaţii teratologice, aceaste situaţii impun efectuarea unui tratament chirugical, însemnând reducerea sângerândă a luxaţiei. Această operaţie constă într-o incizie în “T”, efectuată pe cale anterioară Smith-Peterson, prin spaţiul dintre croitor şi tensorul fasciei lata, secţiunea celor două capete ale dreptului femural şi a tendonului muşchiului ilio-psoas.Cei mai mulţi ortopezi înlocuiesc această operaţie cu o operaţie de osteotomie de scurtare a femurului, concomitentă cu cea de reducere. Această operaţie se efectuează imediat sub marele trohanter (subtrohanteriană). Bazinul se imobilizează într-un aparat ghipsat în poziţia de reducere, timp de 3 luni, indiferent de tehnica aplicată, după care urmează recuperarea funcţională a şoldului şi a musculaturii membrelor inferioare. Mersul se poate începe după această perioadă, dacă pe o radiografie de bazin, leziunile apar vindecate.

În situaţia pacienţilor prezentaţi tardiv, după vârsta de 18 luni sau mai târziu, cavitatea acetabulară nu mai este suficient dezvoltată pentru a obţine un rezultat pozitiv după o reducere simplă chirurgicală. Aceste situaţii impun un procedeu de acetabuloplastie sau osteotomie de bazin tip Salter. Tratamentul luxaţiilor prezentate tardiv, prin aceste tehnici, pot avea rezultate pozitive până la vârsta de 5 ani, după această vârstă rezultatele fiind cel mai frecvent nesatisfăcătoare.

Complicațiile tratamenului

Complicaţiile tratamentului sunt numeroase, acestea constau în:

  • osteocondrita – principala complicaţie cauzată de necroza ischemică a capului femural, poate apărea după aplicarea tehnicilor de reducere clasice, fie ca urmare directă a traumatismului, a comprimării prelungite a capului femural pe fundul cotilului. Leziunile de osteocondrită pot apărea la începutul imobilizării sau la final. Leziunile pot avea forme uşoare sau grave, care duc la deformări grave ale capului femural;
  • reluxarea – cauzată de o insuficienţă, de o interpunere, sau de o greşeala în timpul aplicării aparatului ghipsat;
  • fractura de femur – se poate produce când este forţată rotaţia internă, în timpul mişcărilor de poziţie;
  • leziuni ale nervului sciatic;
  • atitudini vicioase ale şoldului – se găsesc la copilul mare după reducerile ortopedice sau după imobilizări prelungite;
  • defecte de sprânceană şi de tavan cotiloidian – creşte riscul de subluxaţie, se corectează chirurgical.

[/custom/list]

EVOLUŢIE ȘI PROGNOSTIC

Este important ca diagnosticul displaziei de şold şi aplicarea tratamentului corespunzător să se realizeze cât mai precoce, pentru a avea un prognostic bun, cu rezultate foarte bune. Dacă diagnosticul se pune mai târziu, prognosticul depinde de vârstă şi de tratamentul aplicat, dar şi de complicaţiile care apar. Prognosticul unei luxaţii unilaterale va fi mai bun decât al unei luxaţii bilaterale, în aceleaşi condiţii de tratament.

RECUPERARE FUNCŢIONALĂ

Metodele de terapie fizică şi recuperare sunt aplicate, în special, pacienţilor la care luxaţia nu a fost tratată la timp şi a apărut artroza articulaţiei. După perioada de imbolizare se aplică masajul, mobilizarea activă şi pasivă. Mersul va fi permis dupa una, două luni după perioada de imobilizare, dacă criteriile clinice şi radiologice îi permit.

Clinic şoldul trebuie să fie nedureros, să realizeze o abducţie şi o rotaţie internă eficientă. Radiologic, un nucleu epifizar corect centrat, fără semne de osteocondrită, poate permite începerea mersului.

Începerea mersului se va face progresiv, cu pauze de repaus la semne de oboseală articulară, iar masajul se va continua până la obţinerea unei tonicităţi musculare adecvate.

Se va efectua control radiografic la o lună după începerea mersului şi se va repeta la 3-4 luni în primul an, la 6 luni în al doilea an, iar apoi o singura dată pe an.

Este obligatoriu controlul clinic şi radiografic al acestor copii, pentru a verifica calitatea vindecării.

        Alte metode de recuperare funcţională ce pot fi aplicate:

  • kinetoterapia
  • hidrokinetoterapia
  • termoterapia
  • hidroterapia
  • electroterapia
  • cura balneară

Sfaturi pentru părinți în îngrijirea copiilor cu displazie de șold

Părinții trebuie educați în ceea ce privește  păstrarea  imobilizării intacte şi curate, igienă corespunzătoare pe porţiuni, verificarea permanentă a tegumentelor din jurul aparatului gipsat sau din jurul hamurilor. De asemenea aceștia trebuie să ofere copilului un comfort corespunzător și să-l ajute să se simtă cât mai independent.

Se indică continuarea activităților obișnuite ale copilului, interacțiunea acestuia și în alte activității corespunzătoare dar care să nu afecteze imbolizarea. Jucăriile vor fi așezate la îndemâna copilului, aproape de el.

Copiii cu hamuri Pavlik nu vor fii scoși din acestea. Ajustarea hamului va fi efectuată doar de către medicul ortoped. Băile de obiei nu sunt permise. Ștersul cu un burete este alternativ. Este recomandat să se protejeze picioarele hamului cu o bucată de material vechi, atunci când se schimbă scutecul. Folosirea hamurilor Pavlik trebuie să fie completată de sedințe de fizioterapie care arată dacă aparatul este purtat corespunzător și dacă pielea a suferit leziuni.

Cât timp este în ham, copilul nu trebuie așezat într-o parte sau ridicat de picioare. Atunci când se ține în brațe este recomandat să se mențină poziția din ham.

Copiilor imobilizaţi în aparat gipsat pelvi-pedios bilateral vor fi atent supravegheați, privind integritatea tegumentelor. Aparatul gipsat poate fi capitonat cu vată pentru a nu produce iritaţii . Se menţine o poziţie cât mai adecvată uscării corsajului pentru a nu provoca compresiuni. Se recomandă scutece de unică folosință, acestea vor schimbate imediat după ce copilul urinează și se efectuează igiena locală cu tampoane umede. Se introduce scutecul în interiorul corsajului, începând de la spate.